I love my job, my guy and my kid, but i wish I could go

Ni s-a spus să mergem în gară, să stăm într-un punct şi să observăm. Atât. E greu să stai o oră, doar să priveşti, nu-i aşa? Fără  facebook, instagram, youtube..ştii tu, ca la şcolă, fără telefon! Şi chiar fără..o carte!
  Coada de la bilete, aurolacii de prin împrejurimi, navetişti cu pet-uri de bere, studenți cu uriaşele bagaje, bunici confuze, plozi cu ochii în telefoane, eu asta am văzut. Mi-oi fi ales prost momentul.
Aşa-i că e arhicunoscut stereotipul cu îmbrățişarile şi pupăturile de pe peron? Treaba ai cu " săruturile mai sincere decât la Starea Civilă"? Da..ştiu..sincer, eu căutam acea emoție, şi eventual un cadru idilic cu soarele care apune exact între frunțile îndrăgostiților care se sărută. Nu ştiu alții cum sunt, dar eu aşa am văzut în filme că se face.
  Când ai o oră de visare, te întorci puțin şi spre tine. Mi-am adus aminte de propriile mele despărțiri. De prea puține ori am fost eu cea care pleacă. Am jucat în schimb rolul celei care rămâne, eu am făcut din mână şi m-am întors la viața mea puțin mai goală cu un om. Prieteni, familie, scurte îndrăgosteli.
Prima dată am plâns când mi-a plecat Corina la facultate. Eu şi'ai ei i-am urcat bagajele în maşină şi i-am urat succes în noua viață de studentă. Pe mine mă mai aşteptau 3 ani de "stat" acasă, iar ceva între noi s-a rupt in acel moment. Apoi au plâns ai mei când, la rândul meu, eu mi-am pus bagajele în maşină şi-am devenit adult. Apoi...n-am mai plâns la despărțiri. Pe unele le-am căutat chiar eu. Îm schimb am crescut, căci asta se întămplă de fapt, ca într-o stație; Unii urcă, alții coboară. Mai grea e treaba cu îmbrățişările astea de final, când practic, rosteşti tot ceea ce nu s-a rostit vreodată, promiți mut ce n-ai avut curaj până atunci, şi-ți vine să spui: " I love my job, my guy and my kid, but I wish i could go " (citat din -Eat, pray, love- ).