Ti-am adus crini, bunicule!

Albi. Cum îi duceai bunicii.
Ți-am adus crini bunicule, nu contează că se aduc garoafe. Eu încalc regulile oricum. Să-i dai bunicii în cer, așa cum îi duceai la mormânt, soptindu-i cuvinte de alint. V-ați întâlnit? Să-i spui că eu sunt bine, acum sunt bine, deși cred că nici tu nu știai asta. Pentru tine am rămas copila sensibilă, fragilă. Nu știi că am crescut o femeie puternică cu iubire de viață. Nu știi că le-am vorbit mereu prietenilor, colegilor, de bunicul meu care citea ziare lungit pe canapea și-mi pregătea ceaiul dimineata, cu care mă certăm pe telecomandă, cu care comentam meciurile. Nu ți-am povestit niciodată de micile mele împliniri, n-ai fi înțeles, așa cum n-ai înțeles niciodată "de ce tot frec telefonul, ce văd eu acolo".
Mi-e pace în inimă, te-ai dus într-un loc senin, sper că ai și pisicile acolo, cele pe care le-ai îngrijit și cocoloșit după sobă. Mi-ai povestit mereu de casa din pădure și am ajuns să îndrăgesc pădurea, să-i simt chemarea în piept. Te voi simți în picurii de pe streașină atunci când se topește zăpada, in mirosul viei abia tăiată, în pomul pe care l-ai sadit când am plecat de-acasă, în adierea vântului de mai și-n fumul frunzelor uscate. Mi-ai povestit de oamenii pe care îi coordonai ferm dar blând, de seceriș, de război. Și uite, bunicule, să știi că sunt fericită, sunt înconjurată de oameni care mă iubesc, așa cum te iubeau pe tine oamenii, așa cum veneau la tine să-ți ceară sfatul. Să știi că și ei îți aduc tot crini albi.