#Jurnaldefacultate

Mă strâng pereții în camera asta mica în care viețuiesc la un loc oameni, pisici și cărți. Mă uit pe geam, poate o mai lungesc puțin. Mi se face frig, ninsoarea asta anostă de ianuarie mă inspiră la scris; dar cursurile îmi sunt deschise pe pat, neademenitoare, ca o femeie neîngrijită. Ar trebui să învăț, mâine am examen...sesiune. Cuvântul mi se lovește de pereții gândurilor cu ecou. După 4 ani în care am crezut că am încheiat definitiv acest capitol, trăiesc senzația unui deja-vue.
Cursurile îmi stau pe pat, eu mă diluez pe jos, pe perne, printre pisici și papuci de casa. Nu mai am loc la birou, s-au adunat ambalaje goale de dulciuri, pahare de cafea to go, un pahar nebăut de vin; urmări ale unor zile pline și nopți lungi. Mă gândesc cu ciudă la un sistem în care notele nu au valoarea oamenilor, in care o cifră decide o soartă. Și până la urmă, la ce mi-a folosit să-nvăț pe de rost, să dresez niste cuvinte să mi se așeze cuminți în cap, la comandă? Șezi! Culcat! La final te așteaptă...Nu! Nu te așteaptă, tu vei aștepta un loc în lume. Degeaba vei sta cuminte în rând, cuvintele memorate nu-și fac loc așa, cuvintele cuminți care nu dau din coate, rămân în rând.
Cuvintele mele se cer scrise, au personalitatea lor, vor dreptul la opinie, nu se lasă legate.
La un semafor aglomerat un tânăr își sună mama: " Mami, te-am sunat să-ți spun că mai am puțin și întru in examen, am emoții". Mami îl liniștește cum știe ea mai bine: "Va fi bine dragule, ești băiat deștept, ai încredere în tine". Probabil se abține să adauge că va fi și mai rău de-atât, că viața va da cu el de pământ atât de tare, încât își va dori ca cea mai mare grijă a lui să fie un examen, la care, fie vorba intre noi, oricum va copia.
Eu pe cine aș vrea să sun? Am mai trecut prin asta, dar tot am emoții.