#Jurnaldefacultate

Am citit ultimul paragraf, am mângâiat puțin coperta că pe o ființă dragă si-apoi am respirat adânc. Mi-am tras sufletul, cu gândul că mă despart de un prieten care m-am ținut captiv in lumea lui câteva zile sau săptămâni. Dar e acolo, îl așez cuminte pe raft, îl pot vizita oricând.
S-a sfârșit ieri un capitol. Nu mi-am tras sufletul, nu am oftat, am suflat timid "mulțumesc, la revedere" și am ieșit din clasă. Colegii mi-au strigat părtași la fericirea mea "norocoaso!".
Cum sa nu fii norocoasă când ești acolo unde îți dorești, când fiecare celulă ia parte la o fericire pe care a asteptat-o 8 ani?
Nu, nu am simțit nici greul examenelor, nici stresul proiectelor, nici plictiseala profilor.  Din contră, o nouă energie se naște în mine atunci când tastatura îmi devine extensie a mâinii, a vieții, carne din carnea mea. Un copil cu un vis și cu un scop în viață devin din nou, in fiecare zi.
Ca un ecou îmi răsună acum În minte cuvintele de foc ce mi-au sfârât candva pielea sufletului, marcajul animalelor duse la abator, când "Doamna Profesoară" mi-a strigat cu dispret "- Dacă vrei să rămâi toată viața o vânzatoare...". Mă sufocam pășind pe-acele coridoare, de parcă reveneam mereu la locul unei crime. Repulsie față de un sistem atât de critic, sufocare.  Sa faci ceva ce nu-ți place, asta pedeapsa, acesta-i Iadul. Sa nu fii înțeles, să fii judecat după abilitatea de te a urca in copaci, într-un sistem care te vrea doar că număr...
Acum îmi trag sufletul, e doar o despărțire temporara de un prieten.
Alte cuvinte mă așteaptă să fie cuminte scoase în lume.