Atunci când întrebi "De ce?"

Sunt o persoana "defectă din fabricație", altă explicație nu-mi găsesc, şi mă chinui să-i găsesc pe cei asemeni mie, din acelaşi lot defect. Nu-mi găsesc locul în lume, nu înțeleg lumea, uneori mă comport ca un exclus din societate. Încă de mică am conştientizat ca nu voi fi doar o oaie din turmă, dar nici o oaie neagră.
  Într-un anumit moment din viață, cu toții ne întrebăm (sau macăr ar trebui) "de ce?", dar nu în sensul "de ce eu Doamne?". 
  Criza existenței mele a început cu "de ce pupăm icoanele?", şi de acolo am facut legături care în acest moment m-au adus în stadiul de ateism. Mai bine spus, sunt spirituală dar nu religioasă. Existența se clatină când descoperi că eşti mințit înainte de a şti ce este minciuna. Anyway, poate voi dezbate această problemă într-o postare viitore.
  Există totuşi un "de ce" pe care unii nu ştiu să-l folosească, pe lângă stupida întrebare "de ce vrei să lucrezi pentru compania noastră". Ma refer la -de ce-ul- personal.
-De ce nu vrei copii?
-De ce ai aşa multe pisici?
-De ce nu crezi în Dumnezeu?
-De ce nu vrei tu să-ți faci credit pentru prima casa? Preferi să stai aşa în chirie?
-De ce nu mergi tu să-ți dai licența aia o dată?
-De ce ti-ai făcut tatuaj? (Urmat de "da' ce reprezintă)
Şi lista chiar poate continua (dacă aveți sugestii, lista este deschisă).
  Doar că răspunsurile, de multe ori, sunt aşa de complexe, încât unii indivizi nu merită efortul de a încerca să expun punctul de vedere, şi sincer, mintea lor îngustă îi impiedică să înteleagă. Unele decizii pe care le iei în viața vin pe baza unor situații anterioare, a unor conjucturi fericite...sau nu, a unor căutări de sine, sau a pierderii de sine.
  Atunci când întrebi de ce, eşti sigur ca vrei cu adevărat să ştii, că vrei să asculți, sau doar vrei să te făleşti cu viața ta perfectă, în timp ce eu rătăcesc între lumi?