Paşi de pisică

  Abia ne mutasem împreună. De fapt ne cărăbănisem fiecare viețile după noi în mica garsonieră a unei prietene comune, care ne îndrăgea tare mult şi-a vrut să ne facă un culcuş. Avea doar un pat, pe care generoasa ar fi vrut să ni-l ofere, însă prea zbuciumați eram, dormeam pe jos, pe pături, pe saltele, căci oricum, mult nici nu prea dormeam.
  Ora şase dimineața. Obrajii roşii, machiajul curs, trup obosit şi totuşi exaltat, în urechi îmi bubuia încă muzica din club, porii mei emanau miros de iubire, alcool şi dans, de amintiri abia plămădite. Stăteam spate în spate, ca doi camarazi la sfârşitul războiului, şi aşteptam primul tramvai de dimineață. Se crăpa de ziuă, oamenii începeau să mişune somnoroşi, cu gândul culcuşului cald lăsat acasă. Aş fi vrut să-i spun atunci că îl iubesc. Simțeam cuvintele în abdomen, îmi explodau în cerul gurii, însă n-am putut. Şi n-am putut să-i spun nici acasă, în moleşeala somnului sau când îmi îcălzeam picioarele pe lângă el. Îl simțeam ca pe o pisică, venită în brațele mele atunci când încerc să citesc, şi gata s-o zbughească atunci când încerc să-mi mişc puțin piciorul prin care deja mă săgeți. I-am spus-o totuşi, mi-a scăpat ceva mai târziu, fără întenție, când, dând de necaz, i-am spus că voi fi mereu acolo lângă el şi că le vom rezolva pe toate împreună.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

I love my job, my guy and my kid, but i wish I could go

Casa de copii nu-i la casă!

Anii cei mai buni