sâmbătă, 16 martie 2019

Oameni

"Mi-am schimbat stilul vestimentar, ai observat? " Și i-am spus și ei: " Are in jur de 40, nu? Ori trece orintr-o despărțire, ori s-a îndrăgostit din nou, ceva i s-a schimbat drastic în viață". Am avut dreptate, sunt martoră zilnic la suferința-i tăcută, la modul în care sufletul i se degradează pe măsură ce hainele îi sunt tot mai chic. E cafeneaua goală și plânge tăcut la masa din colț. Suferință turnată din belșug peste paharele de vin.
La aceeași masă, cu doar câteva ore in urmă două suflete se țineau fericite de mână, se iubeau la granița dintre copilărie și maturitate. Cu alte câteva ore in urmă, două tipe faine învățau la anatomie.
Sunt martoră fără voie la fericiri, suferințe, frustrări, descoperiri. La îmbrățișări, la priviri furișe, la selfi-uri și la căutarea unghiurilor potrivite.
Oameni...

joi, 28 februarie 2019

#Jurnaldefacultate

Mă strâng pereții în camera asta mica în care viețuiesc la un loc oameni, pisici și cărți. Mă uit pe geam, poate o mai lungesc puțin. Mi se face frig, ninsoarea asta anostă de ianuarie mă inspiră la scris; dar cursurile îmi sunt deschise pe pat, neademenitoare, ca o femeie neîngrijită. Ar trebui să învăț, mâine am examen...sesiune. Cuvântul mi se lovește de pereții gândurilor cu ecou. După 4 ani în care am crezut că am încheiat definitiv acest capitol, trăiesc senzația unui deja-vue.
Cursurile îmi stau pe pat, eu mă diluez pe jos, pe perne, printre pisici și papuci de casa. Nu mai am loc la birou, s-au adunat ambalaje goale de dulciuri, pahare de cafea to go, un pahar nebăut de vin; urmări ale unor zile pline și nopți lungi. Mă gândesc cu ciudă la un sistem în care notele nu au valoarea oamenilor, in care o cifră decide o soartă. Și până la urmă, la ce mi-a folosit să-nvăț pe de rost, să dresez niste cuvinte să mi se așeze cuminți în cap, la comandă? Șezi! Culcat! La final te așteaptă...Nu! Nu te așteaptă, tu vei aștepta un loc în lume. Degeaba vei sta cuminte în rând, cuvintele memorate nu-și fac loc așa, cuvintele cuminți care nu dau din coate, rămân în rând.
Cuvintele mele se cer scrise, au personalitatea lor, vor dreptul la opinie, nu se lasă legate.
La un semafor aglomerat un tânăr își sună mama: " Mami, te-am sunat să-ți spun că mai am puțin și întru in examen, am emoții". Mami îl liniștește cum știe ea mai bine: "Va fi bine dragule, ești băiat deștept, ai încredere în tine". Probabil se abține să adauge că va fi și mai rău de-atât, că viața va da cu el de pământ atât de tare, încât își va dori ca cea mai mare grijă a lui să fie un examen, la care, fie vorba intre noi, oricum va copia.
Eu pe cine aș vrea să sun? Am mai trecut prin asta, dar tot am emoții.

duminică, 17 februarie 2019

#Fikafamily

"Așa de important este pentru tine jobul tău"?
Pai nu înțelegi că nu este doar un job? E casa, familia, prietenii, locul de muncă și de distracție. E locul unde am râs cu lacrimi, unde am trântit cu nervi, unde am plâns pe înfundate pentru a nu-mi arăta slăbiciunile. Locul unde sufletele se caută întâlnesc, se recunosc. Locul unde se discută și se rezolvă neliniști, se împărtășesc iubiri, emoții.
"Mi-e dor de cafea", înseamnă că mi-e dor de locul meu, unde cafeaua are gust pentru că oamenii îi dau gust, pentru că din geam îmi zâmbesc cărțile, pentru că ei sunt acolo.. după bar.
"He wanted a place to call it home" am scris cândva despre porumbelul Vasile,  prietenul nostru temporar. De fapt, mă refeream la mine. I wanted a place to call it home.
Regrete, acuze, vină, rătăcire...toate astea se pot aduna în viața unui om, clipind doar. Și nu mai ai control, nu mai ai putere să lupți, auzi ca un ecou oamenii care te mustră pentru viața ratată, pentru potențialul neexploatat. Mult zgomot în jur, aș vrea să țip, să se spargă geamurile. Lăsați-mă în pace, știu și eu asta, văd și eu asta, doar că nu mai văd nimic în față dacă tu îmi ții degetul în ochi.  Și totuși, cea care adună la final cioburile, tot eu sunt.
Am adunat cioburile, m-am ridicat, și cineva mi-a scos degetul din ochi.
E #fikafamilly pentru că nicicând nu am simțit mai mult decât acum că aparțin unui loc.

vineri, 15 februarie 2019

Ti-am adus crini, bunicule!

Albi. Cum îi duceai bunicii.
Ți-am adus crini bunicule, nu contează că se aduc garoafe. Eu încalc regulile oricum. Să-i dai bunicii în cer, așa cum îi duceai la mormânt, soptindu-i cuvinte de alint. V-ați întâlnit? Să-i spui că eu sunt bine, acum sunt bine, deși cred că nici tu nu știai asta. Pentru tine am rămas copila sensibilă, fragilă. Nu știi că am crescut o femeie puternică cu iubire de viață. Nu știi că le-am vorbit mereu prietenilor, colegilor, de bunicul meu care citea ziare lungit pe canapea și-mi pregătea ceaiul dimineata, cu care mă certăm pe telecomandă, cu care comentam meciurile. Nu ți-am povestit niciodată de micile mele împliniri, n-ai fi înțeles, așa cum n-ai înțeles niciodată "de ce tot frec telefonul, ce văd eu acolo".
Mi-e pace în inimă, te-ai dus într-un loc senin, sper că ai și pisicile acolo, cele pe care le-ai îngrijit și cocoloșit după sobă. Mi-ai povestit mereu de casa din pădure și am ajuns să îndrăgesc pădurea, să-i simt chemarea în piept. Te voi simți în picurii de pe streașină atunci când se topește zăpada, in mirosul viei abia tăiată, în pomul pe care l-ai sadit când am plecat de-acasă, în adierea vântului de mai și-n fumul frunzelor uscate. Mi-ai povestit de oamenii pe care îi coordonai ferm dar blând, de seceriș, de război. Și uite, bunicule, să știi că sunt fericită, sunt înconjurată de oameni care mă iubesc, așa cum te iubeau pe tine oamenii, așa cum veneau la tine să-ți ceară sfatul. Să știi că și ei îți aduc tot crini albi.

sâmbătă, 2 februarie 2019

#Jurnaldefacultate

Am citit ultimul paragraf, am mângâiat puțin coperta că pe o ființă dragă si-apoi am respirat adânc. Mi-am tras sufletul, cu gândul că mă despart de un prieten care m-am ținut captiv in lumea lui câteva zile sau săptămâni. Dar e acolo, îl așez cuminte pe raft, îl pot vizita oricând.
S-a sfârșit ieri un capitol. Nu mi-am tras sufletul, nu am oftat, am suflat timid "mulțumesc, la revedere" și am ieșit din clasă. Colegii mi-au strigat părtași la fericirea mea "norocoaso!".
Cum sa nu fii norocoasă când ești acolo unde îți dorești, când fiecare celulă ia parte la o fericire pe care a asteptat-o 8 ani?
Nu, nu am simțit nici greul examenelor, nici stresul proiectelor, nici plictiseala profilor.  Din contră, o nouă energie se naște în mine atunci când tastatura îmi devine extensie a mâinii, a vieții, carne din carnea mea. Un copil cu un vis și cu un scop în viață devin din nou, in fiecare zi.
Ca un ecou îmi răsună acum În minte cuvintele de foc ce mi-au sfârât candva pielea sufletului, marcajul animalelor duse la abator, când "Doamna Profesoară" mi-a strigat cu dispret "- Dacă vrei să rămâi toată viața o vânzatoare...". Mă sufocam pășind pe-acele coridoare, de parcă reveneam mereu la locul unei crime. Repulsie față de un sistem atât de critic, sufocare.  Sa faci ceva ce nu-ți place, asta pedeapsa, acesta-i Iadul. Sa nu fii înțeles, să fii judecat după abilitatea de te a urca in copaci, într-un sistem care te vrea doar că număr...
Acum îmi trag sufletul, e doar o despărțire temporara de un prieten.
Alte cuvinte mă așteaptă să fie cuminte scoase în lume.

miercuri, 10 octombrie 2018

I love my job, my guy and my kid, but i wish I could go

Ni s-a spus să mergem în gară, să stăm într-un punct şi să observăm. Atât. E greu să stai o oră, doar să priveşti, nu-i aşa? Fără  facebook, instagram, youtube..ştii tu, ca la şcolă, fără telefon! Şi chiar fără..o carte!
  Coada de la bilete, aurolacii de prin împrejurimi, navetişti cu pet-uri de bere, studenți cu uriaşele bagaje, bunici confuze, plozi cu ochii în telefoane, eu asta am văzut. Mi-oi fi ales prost momentul.
Aşa-i că e arhicunoscut stereotipul cu îmbrățişarile şi pupăturile de pe peron? Treaba ai cu " săruturile mai sincere decât la Starea Civilă"? Da..ştiu..sincer, eu căutam acea emoție, şi eventual un cadru idilic cu soarele care apune exact între frunțile îndrăgostiților care se sărută. Nu ştiu alții cum sunt, dar eu aşa am văzut în filme că se face.
  Când ai o oră de visare, te întorci puțin şi spre tine. Mi-am adus aminte de propriile mele despărțiri. De prea puține ori am fost eu cea care pleacă. Am jucat în schimb rolul celei care rămâne, eu am făcut din mână şi m-am întors la viața mea puțin mai goală cu un om. Prieteni, familie, scurte îndrăgosteli.
Prima dată am plâns când mi-a plecat Corina la facultate. Eu şi'ai ei i-am urcat bagajele în maşină şi i-am urat succes în noua viață de studentă. Pe mine mă mai aşteptau 3 ani de "stat" acasă, iar ceva între noi s-a rupt in acel moment. Apoi au plâns ai mei când, la rândul meu, eu mi-am pus bagajele în maşină şi-am devenit adult. Apoi...n-am mai plâns la despărțiri. Pe unele le-am căutat chiar eu. Îm schimb am crescut, căci asta se întămplă de fapt, ca într-o stație; Unii urcă, alții coboară. Mai grea e treaba cu îmbrățişările astea de final, când practic, rosteşti tot ceea ce nu s-a rostit vreodată, promiți mut ce n-ai avut curaj până atunci, şi-ți vine să spui: " I love my job, my guy and my kid, but I wish i could go " (citat din -Eat, pray, love- ).

vineri, 1 decembrie 2017

Ce-i mai bun din ce-i mai rău!

Era adolescent pe atunci, însă gândul nu-i stătea doar la iubire. Principala lui grijă era să-şi ajute familia numeroasă, formată mai mult din surori sa procure hrana. Căci pentru noi, războiul este ceva îndepărtat, constituit din statistici...multe numere care însă ascund poveşti. Mi-a povestit bunicu' despre foamete şi recesiune, cum mergea tatăl lui prin sate sau chiar oraşe învecinate să dea la schimb ouă pe grău, cum le mureau vitele de foame...spaima constantă şi cum se ascundeau în tranşeele săpate chiar de mâna lor, cu sentimentul că îşi sapă propria groapă.
Şi mi-a mai povestit bunica de ce nu ştie prea multă carte şi avea lacrimi în ochi pentru că nu mă putea ajuta la teme. Fiind sora cea mare, mergea la şcoală doar în perioada rece. De când dădeau mugureii în copaci şi până cadea bruma, îşi ajuta parinții la munca câmpului.
  Apoi s'au găsit unul pe altul, s-au iubit în ciuda acelor vremuri, şi-au construit căsuța cu mâna lor, au construit căsuța copiilor tot cu mâna lor...căsuță în care am trăit şi eu cei mai inocenți ani ai mei. Şi au trăit tot aici, tot în România, cu bunele ei şi cu relele ei, căci până la urma viața şi-o face omul cu mâna lui, luând ce-i mai bun din ce-i mai rău. M-au încurajat să nu mă plâng dacă viața e grea ci să mă bucur că pot "mânca dintr-un ou cu familia unită la o masă".

Postare prezentată

Oameni

"Mi-am schimbat stilul vestimentar, ai observat? " Și i-am spus și ei: " Are in jur de 40, nu? Ori trece orintr-o despărțire,...